Ana Damian

Pentru `meu micul Ioan`, care e mare de acum

Sunt 17 ore de când am plecat de la Paris. Ceasul îmi fixează în realitate un timp care mi s-a părut infinit mai lung. Parcă aș fi străbătut universul de la un capat la altul sau Himalaya până la vârf.

– Nu e o boală genetică.

Ca și când dacă ar fi fost genetică aș fi simţit vreun fel de uşurare. Încercasem să îi spun că și mama murise de aceeaşi boală dar el a fost cât se poate de categoric:

– Imposibil, în 25 de ani de meserie am auzit doar de 6 cazuri și asta pentru că există internetul. Incidenţa este atât de redusă încât boala este practic necunoscută, la mine în cabinet au mai fost două cazuri, sunteţi al treilea. În 25 de ani ! – a repetat ca şi când ar fi vrut să dea greutate cuvintelor sale.

Nu a vrut să îmi spună dacă cei doi mai trăiesc, cât au trăit sau  când au murit, era foarte interesat de mine, să rămân la Paris să mă poata studia, cine ştie poate boala asta ar putea explica alte boli de sânge sau poate să mai facem un medicament care să îmbogăţească companiile farmaceutice, asta e de la mine. Nu am nimic cu companiile farmaceutice dar simțeam că trebuia să mă înfurii pe cineva.

– Vă asigur că nu este o boală genetică. Probabil mama dumneavoastră a murit de altceva, acum 20 de ani nu se făceau analize ca azi. La cât de rară este boala ar fi o coincidenţă prea mare. E imposibil. Aţi putea să îmi trimiteti nişte analize ale mamei dumneavoastra?

Cred că l-am privit ca pe un nebun deși nebunul eram eu.

O vedeam în faţa ochilor aievea, reală, într-o rochie lungă, violet, avea nişte rochii vaporoase, fluide care i se mişcau în ritmul corpului. Tata a păstrat la el în atelier, până la moarte, câteva, atârnate pe umerașe agăţate de un fir prins cu două cuie în tavan, vara când lăsa deschisă uşa le vedeam mişcându-se, evitam să merg la el în atelier din cauza rochiilor, se mişcau rigide și neliniştite în ritmul impus de umeraş, ei nu i-ar fi plăcut să le vadă acolo sus, spânzurate, era cu un an mai tânără decât mine când a murit. E un avantaj să mori tânăr, rămâi tânăr, sunt mai bătrân decât mama mea. Mult mai batrân. În fotoliul doctorului care încerca să fie amabil, am simţit că sunt bătrân, că trăisem toată viaţa și că acum urma să mor, trăisem, la trecut. Acelaşi trecut în care murise și ea. Iar moartea ei era, fără îndoială, începutul morţii mele. Analizele ei poate le-aș fi găsit într-o cutie în atelierul tatii. Dar știam sigur că nu le voi cauta. Pentru că avem aceeaşi boală.

Fusese mereu slabă dar în preajma morţii, poate de la medicamente, se îngrăşase puţin, avea nişte brațe superbe.

am intrat în camera uşor, îi plăcea liniştea, răspândea linişte, nu am trântit în viaţa mea o uşa. făcea un joc cu braţele, ca un dans, le încolacea și răsucea dar era atât de concentrată încât am avut impresia clară că scrie nişte hieroglife într-o limba pierdută sau secretă. știa că sunt în camera dar nu s-a oprit, unii din jurul nostru au crezut atunci, în perioada aceea, că înnebunise, părea desprinsă de realitate dar noi ştiam mai bine. mintea îi era de o vivacitate înspăimântătoare, îşi aduce aminte orice amănunt, ca și când la sfârşit i se concentrase toată pânza vieții și tot din jur tot ce era sau ce urma să fie se scria acolo cu precizie.

– ce a vrut vlad de la tine? tace, lasă mâinile în jos și mă priveşte speriata, cuvintele îi scăpaseră.

Continue reading →

Călătoria dura extrem de mult. Avea impresia că sunt de săptămâni întregi pe drum. Îi era greu să ţină socoteala zilelor sau a săptămânilor. Ca şi când calendarul ar fi fost fluid iar zilele ar fi curs într-un ritm în care nu mai contau orele.

Oboseala îi umplea oasele, treceau prin păduri întunecoase, ziua era îndepărtată de coroanele uriașe ale copacilor, renunțase să se gândeasca la drum, avea încredere în cel din fața ei că o va călăuzi, simţea în urechi, până adânc în plexul solar, zgomotul copitelor cailor, fără întrerupere, chiar şi atunci când se opreau îl mai auzea ca un fundal obsesiv de care urechea ei nu putea scăpa. Se opriseră la un han, era un soi de popas mai bine îngrijit, îi știa pe proprietari, erau foarte bine primiţi de fiecare dată când ajungeau acolo, aveau o cameră doar pentru ei doi, s-au întins în pat îmbrăcați. În timp ce adormea se gândea că ar fi dat orice pentru o baie caldă, îşi amintea în depărtare o cameră albă în care uneori se scufunda într-o cadă de metal alungită ca un corp de lebadă, vedea persoane în jurul ei care o spălau sau o ajutau să se şteargă. Simţea în nări mirosul aspru al săpunului dar şi parfumul untului de cacao pe care călugari îl aduceau de departe. Nopţile dormite nu o odihneau, frigul îi era adânc pătruns în fiecare fibră şi îi părea că niciun foc de pe pământ nu o va mai putea încălzi vreodată.

Ar fi vrut să înțeleaga sensul călătoriei şi să cunoască destinația dar lucrurile erau îndepărtate şi ascunse. Când prindea ceva era doar pentru o clipă şi apoi plonja iar în starea aceea în care totul îi era necunoscut. Mirosurile pe care nu le mai recunoștea, vocile din fundal, îngrijorate. Se îndreptau oare spre o victorie sau bătălia era pierdută iar soarta războiului atârna, ca de atâtea ori, de un fir fragil de ață.
Aveau grijă de ea dar nu puteau fi pretutindeni de unde veneau primejdiile. Nu îi mai era de mult frică, dacă va rămâne singură, dacă toți cei din jurul ei vor dispărea, va trebui să meargă înainte în pădure pentru că popasurile erau nesigure şi incomode. Atunci abia ar fi trebuit să înțeleagă ce se întâmpla, poate chiar să se orienteze dar într-un fel se gândea la acel moment ca la o posibilă eliberare. Ar fi fost greu de explicat ce simţea cu adevărat, drumul, primejdiile le acceptase de mult, îi plăceau înfruntările dar în ultima vreme avea o senzație de oboseală, ar fi vrut să se oprească să aibă popasuri mai lungi, să îi fie cald şi pericolele măcar în parte să dispară. Prea mult fusese în luptă. Singurele clipe liniștite le aveau când dormeau, cavalerul era lângă ea în majoritatea nopţilor dar el trebuia să gândească drumul din fața lor, să stea de vorbă cu oamenii care îi însoțeau, și pe urmă nu găseau întotdeauna o cameră doar pentru ei. L-ar fi dorit mereu lângă ea, el surâdea, jumătatea aceea de surâs pe care ea îl adora, refuza să o amăgească, drumul lor era nespus de greu. Niciodată nu o mințise, niciodată nu îi spusese că vor scăpa, ca vor fi fericiţi împreună la un capăt de pădure sau de drum. De asta îl iubea, oamenii mințeau atât de des și inutil, unii ca să o menajeze, să nu îi arate toate pericolele din drum dar era viața ei și ar fi vrut să hotărască singură ce lupte putea duce. Lupta fusese viața ei, durere și răni care sângerau insuficient închise iar ea mereu trebuia să urce în șa și să pornească mai departe.

A adormit cu greu dar parcă nu a reuşit să doarma deloc, se trezi în jur cu voci necunoscute şi se întrebă de unde ar fi putut să apară pentru că la culcare fuseseră doar ei doi. Îl căută înfrigurată lângă ea, de obicei îl vedea şi se liniștea, dar când deschise ochii realul îi explodă în față. Nu era prima dată când se trezea dar de mult nu fusese atât de dramatică ruptura între realitatea profundă a visului şi realul, îndepărtat că o umbră. Bărbatul cu crucea de Malta pe piept dispăruse.

Povestea 3 – Dansul dervișilor

– Te iubesc – îi șoptesc.
Trupul ei care plutise în brațele mele în ritm cu al meu s-a încordat dureros, ca într-un spasm. Mi-a scăpat din brațe și s-a strâns ca un arici speriat. Inima îmi bătea dureros nu de la efort ci de la emoția în fața acestei perfecțiuni care era ea. În orice moment era perfectă, avea cheia fiecărei clipe, se armoniza perfect cu universul în dans și în repaus. Chiar și rănită, ca acum, era o clipă glorioasă, solidificată în scurgerea timpului. Am contemplat-o înainte să pot simți ceva în fața tulburării ei. Dar durerea pe care o emana prin pori și nu neapărat prin lacrimi m-a cuprins și readus pe pământ.
– Ce s-a întamplat? am întrebat-o.
O vedeam cum plânge așa cum uneori plâng copiii cu o durere nemărginită, nejustificată de micile lor dureri, lacrimi care curg fără oprire.
Mă străduiam să rămân cu ea și să nu devin iarăși observator, să nu mă pierd ca de atâtea ori în dorința de a o admira fără să mă gândesc la ea ca la o ființă umană.
– Ce ai? – o întreb, din nou.
Își ridică privirea spre mine și nu văd decât lebăda rănită, gâtul prelug înălțat ca un semn al unei întrebări devastatoare. Este atât de impregnată de dans încât uneori chiar momentele ei de femeie îi sunt poze de o nestemată puritate. Îi șoptesc fără să vreau uitând durerea ei:
– Așa trebuie să îți ridici capul pe scenă, nu aici, dar înțeleg că gestul odată făcut intră în armonia lumii oricând l-ar fi făcut.
– Nu mă iubești – spune și mai tare decât vorbele ei trupul frânt la picioarele mele îmi dă măsura durerii ei. Mă înspăimânt. O ridic.
– Nu te iubesc? Eu nu te iubesc?
Cuvintele îmi sunt insuficiente. O las din brațe și o înconjor cu trupul în zbor.
– Știu – șoptește. Asta înțeleg, când dansăm ești al meu, perechea mea atunci mă iubești, dar pe urmă, în viața adevărată…
Lacrimile prind din nou să i se prelingă în șuvoi, pe față.
– Pentru noi asta este viața adevărată, trebuie să înțelegi.
– Eu sunt femeie, aș vrea să mă dezmierzi acasă, în mașină.
O opresc cu un gest.
– Atunci iubirea nu e întreagă, e doar umbra adevăratei iubiri.
– Sunt femeie – spune din nou.
– Nu – aproape strig, ești Femeia, ești încoronarea genului tău. Singura și toate laolaltă… ai în tine esența tuturor celor care au fost și care vor veni.
– Trăiesc, mănânc, dorm, pot face copii.
– Neesențial. Doar în dans iubirea noastră este deplină și ne împlinește și pe noi, destinele noastre, în rest suntem anonimi.
– De ce?
Întrebarea ei mă prinde în aer, îmi pare că așa îi pot explica mai bine.
– Ca să devenim – îi spune trupul meu în zbor. Unii stau în pustie ani lungi, alții se ascund la capătul lumii și se îndurerează, suferă până la moarte, nu vezi ce dar am primit noi doi? În locul suferinței și al penitenței nouă ni s-a dat dansul. Pe fețele dervișilor zburători nu se citește decît extazul cel mai pur. Ca și lor ni se cere să ne dăruim acolo unde suntem cel mai fericiți. Împlinirea noastră poate veni în bucurie dacă vom găsi zborul perfect, în cercuri, din care să nu ne mai întoarceam. Ne vom roti până va rămâne din noi doar dragostea noastră adusă ofrandă lumii.

Povestea 2 – Moïra și Hugo

Moïra de Villiers era cea mai frumoasă femeie din Paris. Nimeni nu contesta asta, strălucea ca o regină, fusese cântată de mari poeți, imortalizată de pictorii vremii. Dar de când nenorocirea s-a abătut asupra familiei Villiers chipul ei a rămas o mască, tot ce fusese viu a dispărut, părea una dintre statuile ce mărgineau aleile parcului pe care se plimba zilnic. Același traseu, înconjura parcul ca să intre pe strada anticarilor. Se oprea mereu la un magazin ascuns privirilor pe care doar cei care căutau cărți extrem de rare îl știau. Intra zi de zi, ca și când zilele pentru ea nu ar fi avut nicio semnificație. Citea ascunsă într-un colț luminat de o fereastră pe care Hugo o ținea mereu curată de când ea începuse să vină. O întâlnise imediat după moartea familiei ei – soțul și băiatul muriseră înecați într-un naufragiu pe coastele primejdioase ale Normandiei – când hotărâse să vândă tot și să plece din elegantul palat într-un loc potrivit cu durerea ei. A fost chemat să cumpere cărțile.

Dinu Lazar
http://fotografu.ro/

La câteva zile l-a căutat disperată pentru că printre volumele vândute în grabă erau două la care ținea. Au petrecut zile în șir să le caute dar și după ce le-au găsit a continuat să vină. El își transformase ziua după venirea ei, nu primea pe nimeni cât era acolo ca nu cumva să o deranjeze cineva, îi aducea ceai într-un ceainic din porțelan chinezesc ușor și transparent adus de un călător de la curtea împăratului Chinei.
Au trecut luni multe între ei, îl saluta, îi mulțumea pentru ceai, uneori îi spunea nimicuri despre vreme, dar atât. Flutura o clipă mănușa prelungă apoi și-o punea în mână și pleca.

Îl privea uneori, rar: un bărbat bătrân cu părul scurt, fața ridată și niște ochelari cu sticle groase care îi făceau ochii bulbucați și neprietenoși. Poate de asta a venit aici pentru că i se părea că lui nu îi convine să o vadă și nu va încerca să fie amabil. Dar în ziua aceea nu purta ochelari și spre surprinderea ei îi descoperi chipul complet străin de cum îl știuse până atunci. A uitat de tăcere și din mirare l-a întrebat de ochelari, i-a observat tresărirea ca atunci când cineva o întreba despre suferința ei. A vrut să se scuze dar bărbatul a oprit-o:
– Orbesc, ochelarii nu mai au niciun sens, ce ironie mai mare pe capul unui om pentru care doar cărțile există?
– Hugo…
Îi citi surpriza pe față, nu ar fi crezut că îi știe numele.
Ea zâmbi palid, prima oară când fața ei se despietri pentru o scurtă clipă. El nu îi văzu zâmbetul dar îi simți vibrația.
– Știți, doamnă, cine sunt?
– Ești Hugo d’Orléans, te-am recunoscut după nasul strămoșilor tăi, din prima clipă – a adăugat grăbită.
A tăcut o vreme ca și când s-ar fi gândit dar nu părea să ezite atunci când i-a vorbit.
– Am să vin să îți citesc eu, o să mă înveți secretele tuturor cărților acestea vechi, voi fi ochii tăi.
O zărea ca o pată de culoare în soarele care intra pe fereastra curată dar pata aceea emana energie și frumusețe. Ziua tristă se însenină, era posibil oare? Dimineața se gândise să meargă spre Sena și să nu se mai întoarcă, de câte ori Moïra trecuse pe chei cu aceleași gânduri dar acum amândoi se uitau unul spre celălalt. El cu speranța că iubitele lui cuvinte nu sunt pierdute pe veci și îi vor veni neașteptat și minunat prin ea, ea cu siguranța că ceva se schimbase iar bărbatul acesta îi va deschide o lume în care putea păși fără să simtă vinovăție că trăia. Amândoi, de fapt, fericiți.

https://www.facebook.com/ScriitoareaAnaDamian

Trei povești cu dragoste de Ana Damian

Povestea 1 – Clea

A rămas cu scrisoarea în mână fără glas, disperat, răvășit, o moarte anunțată nu l-ar fi îndurerat în acest fel. Și era de fapt un anunț de bucurie, o invitație de nuntă.

http://glil.wordpress.com/

Clea se mărita, o iubea de 20 de ani, la fel, din ziua în care ea s-a așezat lângă el în banca a doua, rândul din mijloc, în clasa întâi. A iubit-o clipă de clipă, uneori a ținut-o de mână, alteori a observat-o cum iubea pe altcineva. I-a spus că o iubește în toate modurile posibile dar mereu ea a înțeles că era doar prietenul ei. Era de așteptat că se va mărita, ar fi trebuit să-și imagineze, să încerce să accepte, dar până la invitația cu două inele în relief nu s-a gândit serios la asta. I-au trecut prin minte ca niște secvențe rupte toate dățile în care se hotărâse să îi spună, toate vârstele, toate renunțările dar acum era evident altceva. Nu mai avea speranțe, nu e sigur că avusese vreodată, însă simțea că dacă nu îi va spune adevărul nu va putea merge mai departe din punctul în care era pironit și va rămâne pe vecie prizonier acestui sentiment. Nu mai era eliberare ci supraviețuire, trebuia după 20 de ani să încheie această poveste, să accepte să iubească pe altcineva. Mai încercase în trecut dar s-a întors mereu la ea pentru că iubirea nu dispărea, se ascundea uneori dar o regăsea mereu. Se amăgea de fapt și nimic mai mult. Clea se mărită. Îi era ciudă pe anii pe care îi pierduse, toate ocaziile, toate întâmplările în mijlocul cărora ar fi putut să îi spună că o iubea, că o iubește. Dar dacă ea nu a înțeles niciodată era poate pentru că în felul acesta nu l-a pierdut ca prieten. Își amintea o seară la mare, dansau pe plaja, nisipul ud le îngruna pașii de dans așa că de la o vreme au rămas pe loc și doar se strângeau în brațe, pasiune pură care dispărea în valuri pe marea agitată, atunci i s-a părut că i-a spus că o iubește dar a doua zi Clea l-a privit ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, furtuna i-a gonit de pe mal și i-a spulberat cuvintele de dragoste.
Trebuia să îi spună adevărul ca să se poată duce la nunta ei și să poată să o privească lângă bărbatul ei. Mai departe de nunta iubirea lui ascunsă ar fi fost o minciună.
Și i-a spus, simplu, două cuvinte care de atâta timp erau pline de energia lui din adâncuri, acolo unde păstra dragostea pentru ea.
– Te iubesc.
Priveau amândoi apa, un vânt ușor îi mătura, călduț, nepotrivit pentru o primăvară timpurie așa că ar fi putut fi doar în imaginația lui.
– Ce vânt ciudat, parcă nu e real – a spus ea ca și când nu ar fi înțeles cuvintele, doar gândul.
– Te iubesc de 20 de ani clipă de clipă, chiar și atunci când mă chinuiam să nu te iubesc, poate atunci și mai tare. Iartă-mă că ți-o spun acum dar am nevoie să îmi scot lucurile astea la suprafață.
Ar fi vrut să nu piardă prietenia ei dar era pregătit pentru orice. De acestă dată s-ar fi supus dacă ea i-ar fi spus că prietenia lor s-a încheiat sau poate era el însuși împăcat să încheie o prietenie care doar îi ascunsese dragostea. Acum simțea că o mințise în tot acest timp, că o înșelase jucând rolul de prieten. Era atât de preocupat de el încât a uitat să o privească, ea l-a atins pe braț, abia atunci a văzut-o dar privirea de pe fața ei îi era complet necunoscută.
– Mă iubești de 20 de ani?
I se părea nervoasă, dezamăgită, speriată, o pierduse definitiv și total.
– Și ai tăcut în tot acest timp? Doamne – a mai spus și și-a ascuns fața în palme dar când și le-a dat la o parte pe fața ei era doar un zâmbet imens, cât un soare:
– Nebunule, m-aș fi putut mărita.

sunt îndrăgostită de tine
de felul tău ciudat în care nu mă mai iubeşti
deşi jocurile tale spun de atâtea ori
altceva
de zâmbetele pe care nu le intuiesc
pierdute pentru sufletul meu
sunt îndrăgostită de absenţa ta
deşi ai existat
nu te-am creat în imaginaţie
decât până la prima oprire
în care te-am întâlnit
aveam nevoie de tine cel real
să te iubesc imaginar
din iubire adevarată
aruncată toată în povești
e inutil să te îndrăgosteşti de cineva
care nu exista
e patetic
e trist
eu te iubesc pentru că undeva
într-un loc visat
între tine și Ursa Mare
tu încă mă iubești

am chef de o felie
de pâine neagră cu unt
şi miere zaharisită
de o plimbare în zori la munte
când încă ies aburi din pământ
de aerul îngrozitor de transparent
dar prezent.
de o roşie dulce mâncată ca un măr
muşcată cu poftă, gustul de plin
de mângâieri distrate
de cartea ce o citeşti
şi care
inevitabil
e mai interesantă decât a mea
de privirile tale toate
mai adânci decât orice mare
prin care parcă mă inventezi
de mâinile tale
de stele, unde au dispărut stelele
în ziua de azi, le-ai luat şi pe ele?
de un pahar de vin roşu sec,
băut într-un pahar elegant
în răcoarea camerei tale
degustat de fapt
de muzica ce ştii să mi-o alegi
Bruckner, astăzi, ai spune
(mi-e dor cum o spuneai)
merge cu acest vin
se completează: fiorul sec e înfăşurat
în note ce-l domolesc
mi-e dor să trândăvesc cu tine-alături
nu să iubesc
iubirea cere energie
iar azi sunt secată ca o albie
de râu
din care apa curată a fost sorbită de soare
mi-e dor de ploaie
să mă ude îndelung, cald
să îmi şiroiască pe faţă
aş dansa un dans păgân, imaginat
dar oare chiar vine din mine
sau din cele ce am mai fost
mi-e dor de voi toate
amestecate
mi-e dor de tine
să te caut.